Înapoi la prima pagină

Andrei Monoranu


Mă numesc Andrei Monoranu. Am 18 ani. Îmi plac filmele. Totuși, mă simt constrâns să urmez nu o facultate de film, ci una cât se poate de tehnică. 

S-ar putea să mă întelegeți greșit. S-ar putea să credeți că sunt un om dezinteresat de viitorul său. Un om care iși anihilează șansele de reușită în viață ca să evite matematica pentru 4 ani. Dar nu este cazul.

În loc să îmi urmez pasiunea(e adevărat, poate doar temporară) am ales să merg la ASE, la cibernetică. Sună mai respectabil. Multa lume se simte mai bine la auzul acestei decizii.

Dar există o problemă. Una gravă.

Speranța de viață a unui român este de 74,56 de ani. Asta înseamnă 27214 zile. Deja le-am folosit pe 6570 dintre ele.

Știu, este doar o statistică. 

Încerc să transmit o idee. O idee pe care am tot repetat-o în ultimii ani de liceu: timpul meu și al tuturor este o resursă irecuperabilă. 

Cu toate acestea, nu cred că multă lume a simțit mesajul. "Și ce dacă nu vine profu' la oră?", "Ah, azi e zi lejeră. Nu facem nimic la liceu.". Toate acestea sunt afirmații pe care le-am auzit în mod repetat de-a lungul a 12 ani de școală. Inițial nu mă deranja- starea de anxietate legată de venirea unui cadru didactic în clasă îmi dispărea pentru moment. Puteam să stau de vorbă cu colegii mei. 

Sigur, este vorba doar de 2-3 ore pierdute pe zi. Pierdute pe drum, în stația de autobuz și așa mai departe. Ore care se adună. 

Pe masură ce a trecut timpul, însă, am devenit din ce în ce mai conștient de faptul că viața mea nu este tocmai infinită. Bunicii mei au murit când eram mic. Oare ei se simțeau împliniți?

Când eram la grădiniță îmi plăcea să desenez. Porneam cu o imagine clară în minte. Luam creionul în mână și începeam să scrijelesc. Evident, nu îmi ieșea un Rembrandt. Desenul era o mâzgălitură. Am continuat să exersez. Desenele îmi ieșeau din ce în ce mai bine. Reprezentarea mea a ceea ce aveam în cap pe hârtie era mai reușită.

Eu mi-am propus niște obiective de-a dreptul nebunești în viață. Nu o să le scriu aici pentru că s-ar putea să nu le puteți lua în serios. Nu îmi pasă prea mult dacă o să le bifez sau nu pe o listă într-o bună zi, dar sunt absolut convins că pot face asta. Sunt absolut convins că pot face asta și asta fac. Voi îndeplini acele obiective. Cu cât sunt mai mari, cu atât mai bine. Cu cât sunt mai greu de atins, cu atât mai bine. La fel ca desenele pe care le aveam în minte când eram mic, viziunea pe care o am asupra viitorului meu trebuie sa fie una cât mai pătrunzătoare. Poate că nu voi atinge niciodată acel ideal, dar toată existența mea va tinde către el. La un moment dat voi realiza că sunt mult mai aproape de visul meu decât eram astăzi.

Sunt fascinat de ceea ce motivează unii oameni să își depășească condiția. Nu știu exact ce este acel "element cheie" capabil să ne stârnească dorința de a evolua. Chiar am stat mult să mă gandesc: de ce facem noi ceea ce facem, în condițiile în care avem apa, hrană și adăpost? În orice caz, dacă răspunsul la această întrebare este unul recursiv(pentru a ne asigura că avem apă, hrană și adăpost), atunci ceva este în neregulă. O astfel de situație nu se poate numi viață, ci supraviețuire. Animalele supraviețuiesc: se asigură că au mâncare și adăpost, dar nu aspiră la nimic mai mult. Eu nu sunt un animal.

Lăsând la o parte filozofia, de ce să urmez o cale sigură, care îmi garantează un loc de muncă dar îmi consumă 1460 de zile de viață? 1460 de zile care nu se mai întorc, petrecute lucrând la altceva decât la vocația mea. După cum spunea Bear Bryant: Câștigi meciuri cu punctele tale forte, nu cu punctele tale slabe.

Mi se pare admirabil că avem capacitatea de a depăși niște instincte primare în căutarea unor lucruri care să însemne ceva pentru noi înșine. Poate că o facultate tehnică nu este o opțiune atât de rea, cât timp nu devin comod și satisfăcut cu condițiile mele de trai(sau de supraviețuire, după cum îmi place să le numesc). 

Bineînteles, e greșit să gândești doar în alb și negru, în bine și rău. Nu pot să zic că aceste gânduri sunt cheia către succes în viață. Momentan nu pot spune că sunt un miliardar și am o insulă în Pacificul de Sud sau că mă aflu în ipostaza în care să pot da sfaturi de viață altor oameni.

Nu este un sfat. Este o poveste. Ceva care poate va ajuta pe cineva, poate nu. 

Orice ar fi, mă bucur că am reușit, după ceva vreme, să îmi pun aceste idei pe hârtie.